Experiențe împreună.
You are here:

Campioana olimpică Ana Maria Popescu: "Păstraţi-vă zâmbetul, chiar şi în vremurile acestea!"

Campioana olimpică Ana Maria Popescu: "Păstraţi-vă zâmbetul, chiar şi în vremurile acestea!"

Alte sporturi

Comentarii

Campioana olimpică la scrimă Ana Maria Popescu a vorbit pentru News.ro despre pandemie, Jocurile Olimpice, intervenţia chirurgicală la genunchi, noul membru al familiei, năstruşnicul labrador Duras, dar şi despre bucuria de a fi învăţat ce înseamnă acasă, împreună cu soţul ei, Pavel, care este sărbătorit astăzi, la împlinirea a 32 de ani.

"Brânzici", cum o ştiu toţi cei dragi pe Ana, nu e schimbată după lunile de izolare impuse de pandemie încă din martie. Acelaşi spirit liber, pusă pe glume, zâmbitoare, optimistă, dar şi ancorată în realitatea cotidiană. A participat la ultima competiţie în 7-8 martie, la Budapesta, când deja exista şi în Europa ameninţarea Covid-19, iar de atunci îşi împarte timpul acasă cu soţul ei, poloistul Pavel Popescu, şi mai nou cu Duras, labradorul de nici trei luni, care le înveseleşte fiecare zi. La finalul lunii mai, Ana a fost supusă şi unei intervenţii chirugicale la genunchi, iar de atunci respectă cu sfinţenie programul de recuperare, pentru că obiectivul principal, la fel ca în ultimii 16 ani, este acelaşi pentru ea: Jocurile Olimpice. Iar anul viitor va fi a cincea sa participare consecutivă.

Duminica aceasta este specială pentru Ana, dar mai ales pentru Pavel, care este sărbătoritul zilei împreună cu fratele lui geamăn, Petru. Sunt născuţi de Sf. Petru şi Pavel, în 29 iunie, împlinesc 32 de ani şi sunt sărbătoriţi două zile la rând.

Este o zi specială. Am decis să facem totul acasă, astăzi şi mâine, pe peticul nostru de iarbă. Împărţim invitaţii în două zile, ca să fim regulamentari cu distanţarea şi sunt convinsă că va fi special, mai ales că am şi master chef-ul acasă, adică pe Pavel. El se ocupă de toate, inclusiv de pizza făcută din aluat propriu”, explică Ana.

Încă se deplasează greu, cu cârje, fiind obligată să aibă răbdare încă o săptămână pentru a scăpa de ele. Una din marile lecţii ale recuperării este cea a răbdării.

Problemele au apărut la începutul anului. Am făcut RMN, după ce am dat chix la două competiţii, la Barcelona şi Budapesta, pentru că nu eram stăpână pe piciorul meu, pe genunchiul meu drept. Nu părea aşa de urgent, iar dacă Jocurile Olimpice nu se amânau cu siguranţă nu mă operam. Cartilajul care înveleşte rotula avea fisuri, iar cu această afecţiune netratată nimeni nu garanta că mai mergea pregătirea. Altfel, aş fi mers pe o săptămână antrenamente, una de recuperare, dar cum Jocurile Olimpice s-au amânat, o decizie foarte bună aş zice, şi tot nu avem competiţii, am făcut operaţia”, povesteşte Ana.

Pentru un sportiv de înaltă performanţă, imobilizarea şi scoaterea din circuitul zilnic de pregătire este ”iadul”. Sigur că realizează că totul este spre binele său, dar răbdarea devine cea mai importantă virtute, alături de motivare, mobilizare, ore întregi de recuperare. Şi Brânzici a avut un moment, unul singur, în care şi-a spus ”M-am săturat!”, dar a trecut repede peste el, iar acum este şi mai motivată, pentru că săptămâna viitoare ar urma să scape de cârje.

Operaţia a fost simplă pentru dr. Codorean, căruia îi mulţumesc mult, dar m-a avertizat că recuperarea va fi anevoioasă, mai ales că trei săptămâni nu am avut voie să pun piciorul jos. Estimările să revin refăcută complet la pregătire sunt pentru luna septembrie, sunt în grafic cu recuperarea, chiar peste, dar nu vreau să mă entuziasmez, ci să respect fiecare indicaţie şi să duc totul la bun sfârşit. Nu e deloc uşor. Picioarele parcă s-au topit. Nu ştiam, de exemplu, că cvadricepsul femural nelucrat pierde 4% pe zi. E enorm. E greu şi să depinzi de altcineva tot timpul, să tot ceri aia şi aia şi cealaltă, iar tu să fii în stare maximum să mergi până la toaletă. Proba răbdării a fost şi ea grea. Eram obişnuită să am răbdare în concursuri, este cu totul altceva, acum a trebuit să învăţ să am răbdare cu mine, cu nevoile mele, să-mi dau timp. Şi mai este ceva. Sprijinul în recuperare. Lucrez cu Ciprian, soţul Alinei Dumitru, care este excepţional. Ştie atitudinea, ştie să mă încurajeze, să-mi spună Bravo la orice mic pas reuşit în recuperare. Acel Bravo după care alergam de ani de zile să-l aud de la antrenori. Am sentimentul că parcă iau medalie, e sentimentul acela unic de victorie. Şi mi-am dat seama ce lucruri mici ne înconjoară şi cum nu le băgăm în seamă, dar cât de importante sunt”, explică multipla campioană.

Recuperarea şi ambiţia cu care trage de ea în fiecare zi sunt cele mai importante pentru ea în această perioadă, dar gândul la revenirea în competiţii şi la Jocurile Olimpice este acolo, rulează în ”back”. Există însă şi această incertitudine din jurul nostru, generată de pandemie, astfel că ideea de a face planuri nu are vreun fundament palpabil.

Cum vede Ana pandemia şi tot ce a generat aceasta în jur? ”În prima fază a fost panica aceea generală. Eu sunt omul regulilor şi am ţinut cont de fiecare, orice recomandare pentru mine şi Pavel a devenit regulă. În martie am fost la concurs la Budapesta, ultimul la care am participat. Deja erau multe schimbate din cauza pandemiei, inclusiv salutul şi strângerea de mâini. Este şi acea glumă despre noi că nu ar trebui să avem probleme, pentru că purtăm mască şi mănuşi, dar uite că după acel concurs am fost anunţaţi imediat de trei cazuri pozitive în delegaţia Coreei. Am anunţat autorităţile, am rămas automat acasă, dar spre norocul nostru nu s-a întâmplat nimic cu noi. Etapa următoare a fost mai dificilă, adaptarea adică. Mai aveam o competiţie în China, care mi-ar fi confirmat calificarea la Jocurile Olimpice. A fost mutată la Taşkent, apoi la Budapesta, apoi anulată. Mi-a fost greu, mi-e şi acum, pentru că nu ştiu ce se va întâmpla, nu poţi face niciun plan. Şi atunci am decis să fac operaţia, să mă recuperez cum trebuie şi sper ca din toamnă să ştim mai multe despre parcursul spre Tokyo”.

Ana şi Pavel împlinesc în august cinci ani de la căsătorie. Viaţa de sportiv de performanţă nu le-a dat ocazia să petreacă atât de mult timp împreună ca şi în ultimele luni. În tot răul, pandemia a adus şi ceva bun, dacă se poate spune aşa.

Pentru noi este cea mai lungă perioadă petrecută împreună acasă. Viaţa dinainte însemna totul pe fugă, bagaje făcute, deplasări... Acum ne-am comandat oale şi cratiţe, e clar că nu le aveam, pentru că de multe ori ajungeam acasă doar pe fugă şi mâncatul însemna în oraş sau comandat acasă. Pavel e responsabil acum de toate, dar marea noastră bucurie este că am avut timp pentru noi şi am realizat ce înseamnă acasă pentru noi. Şi înainte de operaţie, Pavel era responsabil cu cumpărăturile, cu tot. Ne bucurăm şi că mama şi părinţii lui au înţeles situaţia, respectă regulile şi nu avem probleme cu ei în a-i convinge cât de important este. Se îngrijesc”.

Nici antrenamentele nu au fost simple acasă pentru Ana şi soţul ei. Au lucrat şi pe Zoom, câte două şedinţe pe zi, în curte, în casă, dar nu e la fel ca în sistemul centralizat de pregătire, cu coechipierii şi antrenorii alături.

Am avut şi probleme cu parchetul acasă şi uite cum ajungem să apreciem sălile ponosite pe care le avem. Ba, chiar am auzit un zvon, că la sala stelistă se montează aer condiţionat”, spune Ana.

Vom mai vedea competiţii internaţionale în 2020? ”Mi-e greu să cred. Ce ştiu este că FIE a spus că până nu se vor ridica restricţiile în toate ţările nu se va organiza nimic, ceea ce mi se pare fair-play. Mi-e greu să cred că în acest an vom putea călători liber. Sunt zvonuri că pe final de an s-ar putea organiza din nou competiţii, dar nu ne putem face planuri. Aşa că, aştept noile decizii, să ştiu ce am de făcut”.

"Brânzici" mai are ”o tuşă” de confirmat pentru prezenţa la Jocurile Olimpice. Va fi a cincea ediţie consecutivă pentru ea şi evident că se gândeşte cu drag şi emoţie la evenimentul major din 2021.

Veste bună e că au fost amânate. Acum, nu ştiu dacă mă avantajează sau nu amânarea, pentru că dacă mă uit la buletin.... (râde – n.r.). Dacă voi fi acolo, cu siguranţă mă voi concetra pe obiectiv. Mă bucur să răsfoiesc albume foto, să rememorez celelalte ediţii ale JO, dar e greu să trăiesc din amintiri. Vreau amintiri noi! Jocurile Olimpice sunt o competiţie a nervilor, am învăţat deja asta. Nu mai vorbim de antrenamente, cât de greu a fost, ci de nervi, de stăpânire. Am deja patru ediţii la activ şi cu atât mai mult îmi doresc să ajung la Tokyo. Îmi amintesc ce mi-a spus antrenorul Dan Podeanu la debutul din 2004: să mă bucur că e prima ediţie din cele cinci la care voi participa! Şi, uite că se întâmplă! Aşteptarea aceasta este însă ca desertul pe care îl aştepţi aşa de mult şi pe când îi vine rândul afli că îngheţata încă nu s-a răcit la timp. Sunt convinsă că Japonia va organiza excepţional JO, dar şi noi vom avea o rezervă, vom fi precauţi. Pandemia a schimbat în fiecare din noi ceva, în organizare, în tot. Sper să nu trecem cu vederea ce am învăţat!”, consideră Ana.

Ultimele săptămâni ale familiei Popescu sunt ca în armată. Cu trezire la 7.00, cu program fix, dar şi cu multe zâmbete şi năzbâtii. Totul pentru că au decis să primească un nou membru în familie: puiul de labrador Duras. E deja vedetă, are cont pe Instagram - @durastheblacklab -, şi e ”topit” după domnul Popescu, după cum spune Ana râzând.

Duras e o minune. Am aşteptat doi ani, atât am tot negociat ce căţel să ne luăm. Ne-am consultat cu un coleg dresor, care ne-a spus că o să ne mănânce timpul şi urechile. Duras vine de la Satu Mare, aşa că e foarte priceput la scrimă, nici nu ar avea cum să fie altfel, ştiind ce înseamnă şcoala de scrimă sătmăreană. Eu am mai avut câini, un metis de dalmaţian, un cocker, dar de data asta nu sunt eu în prim-plan, ci Pavel. Duras e topit după el, cu mine nu prea înţelege de ce nu mă joc, nu pricepe ce e povestea asta cu cârjele. E iubitor, prietenos, creşte ca Făt-Frumos şi e înnebunit când avem copii prin preajmă. E şi el în izolare, cum ar veni, pentru că are 2 luni şi jumătate doar şi încă nu a terminat schema de vaccinare, aşa că a ieşit doar acasă-medic veterinar şi în curte. Ne prinde bine să-l avem cu noi, mai ales în aceste vremuri. Nu ai cum să nu te bucuri şi să râzi când îl vezi. Ne face program, cu trezire la 7.00, cu patru mese pe zi, suntem ca în armată. Iar astăzi şi mâine, când îi sărbătorim pe Pavel şi fratele lui Petru îi vom face şi noi lui, pentru că noi vom fi cu bunătăţile, iar el doar cu bobiţe la masă”, se amuză Ana.

Timpul interviului se scurge rapid, iar Ana ţine la reguli, pentru că ”nu se cade” ca în ziua în care ”domnul Popescu întinereşte” să stea prea mult cu presa. Se simte în vocea ei că e bine, dincolo de lunile de recuperare care o mai aşteaptă. Poate puţin nerăbdătoare să afle pas cu pas programul său după revenirea pe planşă şi mai ales până la Jocurile Olimpice. Nu-şi pierde umorul şi zâmbetul şi ar vrea să fie la fel pentru cei din jur, pentru iubitorii de sport şi toţi românii.

Îi rog să-şi păstreze zâmbetul chiar şi în vremurile acestea. Să ţină cont de reguli, nu pentru că le recomandă autorităţile, ci pentru că le pasă şi le pot transmite mai departe, într-un efort comun de a avea grijă unii de alţii”, sună mesajul Anei.

Are 35 de ani, iar anul viitor îşi doreşte mai mult ca orice încă o medalie olimpică, pe care s-o aşeze alături de aurul cu echipa din 2016 şi argintul individual din 2008.

Acasă are şi fotografii cu momentele sale de excepţie, dar şi cu cele în care lupta nu a ajuns până la podium. Explică singură o fotografie, despre care spune că o motivează: ”În stânga, imaginea de la Londra 2012, care mi-a servit drept motivaţie timp de patru ani. În dreapta, zborul către medalia de aur din finala de la Rio 2016. În gând şi în suflet port speranţa pentru Tokyo 2020”.

 

viewscnt
Articole similare