DORINEL MUNTEANU 50 ani | Interviu EXCLUSIV cu începuturile celui mai selecţionat jucător din istoria echipei naţionale

- Domnule Munteanu, vă mai amintiţi cum au arătat primii paşi în fotbal pentru dumneavoastră?

- Mi-aduc aminte cu plăcere şi nu pot să uit niciodată de unde am plecat. Începutul carierei mele s-a produs la echipa din satul meu natal, Grădinari, în Caraş Severin. Am debutat la 13 ani şi câteva luni. Am jucat la echipa mea natală în Divizia 4 sau 5, nu mai ştiu exact, dar după un an şi un pic, într-un meci amical cu Minerul Oraviţa am ajuns la Liga 3. Au fost trei ani în care mi-am făcut liceul la Oraviţa, dar în care nu am neglijat niciodată fotbalul. Au fost ani frumoşi, a contat foarte mult atât pregătirea, dar şi ce am văzut acolo. Nu am avut o copilărie uşoară, dar asta m-a întărit! Şi m-a făuct să sper la mai mult.

 

- Mama dumneavoastră a fost de acord să vă apucaţi de fotbal?

- La început nu a fost de acord pentru că îşi dorea, cum era atunci, să fac o facultate şi-şi dorea să devin inginer agricol. Aşa era la noi la ţară, atunci. Dar am avut susţinere foarte mare din partea unui diriginte la liceu care m-a susţinut din toate punctele de vedere! În acele vremuri trebuia să mergi la şcoală, dacă întârziati sau lipseai te exmatriculau. Mama m-a întrebat după primul an, ce vreau să fac, fotbal sau şcoală. Erau printre primii elevi din clasă şi i-am spus că eu vreau să aleg fotbalul!

 

- Anii comunismului cum erau?

- Mi-aduc bine aminte multe lucruri... Era viaţa foarte grea pentru că noi eram o familie modestă şi era normal să stai la rând la pâine, la carne, la unt sau marmeladă... Asta vă spun ce s-a întâmplat la mine în sat. După aceea am început ascensiunea şi am avut parte de oameni care m-au susţinut şi sprijinit e altceva. Când eram acasă făceam agricultură. Mai luam şi bătaie de la mama că îi spuneam că mă duc să o ajut la porumb, dar eu plecam la fotbal. Aveam un teren chiar la mine unde am şi acum casa părintească. Era pe un izlaz şi acolo jucam tot timpul fotbal, uitam să mai vin acasă. După o încasam!

 

- Cum aţi ajuns la Metalul Bocşa?

- Eu voiam să mă duc să joc la Reşiţa şi după ce mi-am depus dosarul la facultate întorcându-mă spre casă, la autogara unde trebuia să iau autobuzul pentru că nu aveam posibilităţi, m-am întâlnit cu un prieten, care juca la Bocşa. Gloria era atunci în Divizia C, dar Bocşa era în B. Şi zic, uite, vreau să mă transfer la Reşiţa pentru că vreau să intru la facultate. Şi mi-a zis că e mai bine că merg la Bocşa, că e un pas înainte, e în Divizia B, e mult mai bine pentru mine. Am îneput ca mijlocaş acolo. Am jucat stânga, bineînţeles că atunci trebuia să joace un junior în teren. Liga 2 era puternică atunci. Şi am jucat un an la Bocşa, am jucat titular. Apoi am vrut să plec.

 

- Aşa după un an?

- Da. Am vrut să plec la Poli Timişoara sub comanda lui Jackie Ionescu. Am mers în pregătire cu echipa la Semenic, în centrul lor de pregătire, timp de 2 săptămâni. Când speram că mă legitimeze la Poli a venit domnul Pătruică, fost conducător la CSM Reşiţa şi a zis că nu pot să plec la Timişoara pentru că ordinul de la primărie e ca jucătorii din judeţ să rămână în judeţ, să nu se ducă la alte echipe. Am plâns, m-am necăjit, dar n-am avut ce să fac. Aşa am ajuns în Liga 2 la echipa fanion a judeţului.

 

- Şi-apoi la FC Olt.

- Da, da. S-a dorit să se facă o echipă puternică în oraşul natal a lui Ceauşescu. Jucătorii din România care nu erau la Dinamo, Steaua sau Rapid, trebuiau să se ducă la Scorniceşti. Apoi, m-am trezit că trebuie să mă duc la Steaua.

 

- Adică?

- Mi-era frică de armată pentru că-mi doream să joc fotbal. La Steaua era Alexandrescu şi nea Tică Dănciulescu. M-au luat prin septembrie... Te prindea Revoluţia cu puşca în mână! Am terminat armata şi am stat la unitatea militară din Ghencea, nu mai ştiu ce număr. Eram cu Gică Popescu, cu Sabău, cu tatăl lui Ţucudean. Am stat vreo 13-14 zile. În armată am avut o viaţă foarte grea, cea mai grea viaţă pot să spun.... Noaptea ne duceau la muncă, dar până la urmă a fost frumos... Greu, dar frumos. Nu m-au pus să semnez cu ei.

 

- Revoluţia v-a prins la Inter Sibiu.

- M-a prins la Sibiu, dar nu eram în oraş atunci. Eram într-un turneu cu echipa în Maroc. Am auzit de acolo ce s-a întâmplat în ţară, bineînţeles de la oamenii care erau în jurul echipei. Ştiţi la ce mă refer... Securitatea! Erau acolo şi ne-au spus că mâine plecăm spre casă... Am jucat un an jumate la Sibiu, apoi a venit oferta lui Dinamo. Ascensiunea mea nu a fost una uşoară. Am avut multe peripeţii.

 

- Nu era şi o ofertă de la Steaua atunci?

- În iarna lui '91. Voiam să plec eu şi Gică Mihali. Şi ne-a curtat Steaua, nea Tică Dănilescu. Am venit la Steaua, am plecat în pregatire cu Steaua... Dar...  Ne înţelesesem, nu semnasem, pentru că nu puteam să semnăm înainte de a lua transferul, cum era atunci pe vremea respectivă.  Şi dupa ce am venit din pregătire eram la Hotelul Haiducului, şi deodată intră pe la unu noaptea şoferul preşedintelui de la Inter Sibiu, domnul Leicu era. Nu ştiu cum a intrat acolo. Paradoxul face că acolo era cu pază, nu intra nimeni, şi intră în camera. 

 

- Aşa.

- Zice că vrea domnul Leicu să se întâlnească acum la Hotelul Bucureşti cu voi. Eu nu mă duc, nu merg acolo. Nu vă dă transferul la Steaua. Nu vă dă fiindcă relaţia Dinamo - Sibiu era mult mai bună, mai atractiva decat Sibiu - Steaua. Şi am mers acolo la Hotel Bucureşti şi când intrăm în cameră, ţin minte şi acum că era la etajul trei, şi era domnul Leicu cu domnul Ianuli. Ne-a zis direct. Ori vă întoarceţi la noi până în vară, la Sibiu, şi vă duceţi la Dinamo din vară. Ori daca nu, va suspend. Asa era. Ce să spun? Eram necăjit, vă daţi seama. 

 

- De ce Cercle Brugge? A fost singura ofertă?

- La fel, surpriză. Fiindcă eram în turneu în Olanda şi după primul antrenament de dimineaţă l-am văzut pe domnul Ianul cu un alt domn. Vine la antrenament, ştiam că vine să ne urmărească, venea tot timpul cu noi dânsul. Şi înainte de masa de prânz mă cheamă într-o camera acolo. Şi zice, uite, avem o ofertă pentru tine. Şigur, că eu doream să plec, deşi mă simţeam foarte bine la Dinamo. Şi asta a fost. A trebuit să plec, dar şi eu am vrut. În Belgia am fost desemnat cel mai bun jucător străin şi a urmat Campionatul Mondial, practic rampa de lansare.

 

- Din Belgia în Germania.

- În 95, în iarnă am avut primele discuţii cu Marten Olsen. Mă urmărea şi am lua primul contact cu dânsul. A venit la meciuri să mă vadă. A fost la naţională, a fost chiar şi în România. În 1995 am semnat cu koln. Atunci s-a împlinit visul.