Ana Ester Săvulescu este o tânără cu o poveste ce pare desprinsă din imaginaţia unui autor de romane de succes. S-a născut în România, a fost nevoită să facă armata în Israel, unde a crescut şi acum a revenit în ţara noastră, unde s-a apucat de hochei printr-o întâmplare inedită.
Ana Ester Săvulescu este o tânără care s-a născut în România, într-o familie de evrei şi care are o poveste extrem de interesantă. Când ea avea doar 5 ani, părinţii ei au decis să se mute cu totul în Israel, o ţară marcată de conflictele cu Palestina.
Ana s-a obişnuit rapid cu schimbările din viaţa sa, dar copilăria şi adolescenţa i-au fost marcate de tensiunile permanente dintre Israel şi Palestina. La 19 ani, Ana Ester Săvulescu a fost nevoită să plece în armată, timp de 2 ani, aşa cum o cer legile din Israel.
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
Acea experienţă a lăsat urme în conştiinţa sa şi spune că a fost o perioadă foarte dificilă pentru ea. Ulterior, Ana a revenit în ţara în care s-a născut, România, pentru a studia medicina. Tot aici s-a apucat şi de hochei, în urmă cu 5 ani, după un episod la fel de interesant ca viaţa ei.
În prezent, Ana Ester Săvulescu este medic rezident la Spitalul Universitar Bucureşti şi în timpul liber joacă hochei pentru Sportul Studenţesc. Spune că patinoarul o relaxează, însă o parte din ea este cu gândul la Israel, acolo unde familia ei trăieşte în continuare. Mai ales în această perioadă, când conflictul dintre Israel şi Palestina a atins o nouă bornă.
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
Reporter: Ai plecat din România la vârsta de 5 ani şi ai revenit la 28, pentru a-ţi continua studiile. În prezent eşti medic chirurg la chirurgie vasculară, iar ca hobby practici hocheiul. Cum ai ales să practici hocheiul?
Ana Ester Săvulescu: Când am venit în România, în 2012, pentru prima dată, din cauză că nu aveam prea mulţi prieteni, mă duceam mult în Afi Mall, să fac cunoştinţă cu oameni, să mă împrietenesc şi am văzut nişte băieţi care jucau hochei. Erau de la Predators şi Torpedo. I-am rugat să mă lase şi pe mine cu pucul şi cu crosa şi de atunci e istorie. M-am îndrăgostit de sportul ăsta.
De câţi ani practici hocheiul?
Practic, fără pauze, pentru că am avut pauze din cauza medicinei, pot să zic că de cinci ani.
Faci parte din echipa Sportul Studenţesc...
Da. Momentan, da. Joc pentru Sportul, fete, 3 la 3.
Chirurgia vasculară este una dintre ramurile de mare fineţe ale chirurgiei. Cum se împacă practicarea acestei profesii cu hocheiul, care se ştie că e un sport destul de dur?
În primul rând, chirurgia vasculară, pot să zic un lucru, eu sunt foarte pasionată de când sunt încă studentă. Mi-am ales asta pentru că asta mi-a plăcut şi m-a pasionat. Este într-adevăr de fineţe, dar eu, crescând în Israel şi am făcut armata 2 ani, nu am vrut să-mi aleg ceva aşa, foarte finuţ, de fete. Mi-au plăcut mai mult duritatea de pe gheaţă şi adrenalina. Într-adevăr, chirurgia vasculară este foarte fină, dar eu când ajung la gheaţă este un fel de relaxare şi îmi permite un fel de echilibru în viaţa personală. Este ceva care mă relaxează şi mă simt mult mai bine după.
Aşa uiţi de grijile profesiei de zi cu zi...
Este o meserie foarte grea şi vedem multă suferinţa zi de zi. Eu momentan sunt pe chirurgie vasculară, rezidentă, anul doi la Municipal, este o echipă foarte bună de medici şi am onoarea de a avea nişte mentori foarte buni.
Ai încercat să-i convingi şi pe colegii tăi să vină către hochei?
Nu prea sunt ei aşa pasionaţi ca mine, dar este domnul doctor Mureşan, de pe vasculară, care şi dansul a mai practicat, de plăcere, cu amatorii.
Ti s-a propus să joci în naţionala de hochei a României?
Nu mi s-a propus. Poate pe viitor. Sunt optimistă
Eşti născută într-o familie de evrei, ai crescut în Israel de la vârsta de 5 ani. În aceste momente, Israelul se confruntă cu o mare problemă. Este în pragul unui adevărat război. Tu ţii legătura cu familia ta, acolo?
Tatăl meu, am vorbit cu el înainte să vin la patinoar şi mi-a spus că, la 12:00 noaptea, aseară, au sunat sirenele, trebuia să coboare în buncăr, deoarece este lângă Tel Aviv. Acolo este încă linişte, relativ, unde este zona mai agitată, dar stau cu grijă şi zi de zi vorbim de câteva ori pe zi, o am şi pe sora mea care e stabilită acolo. Are familie, copii, în fiecare zi sunt îngrijorată.
Cum e să trăieşti într-o stare de tensiune permanentă?
Din păcate, răspunsul este unul cam ciudat pentru cine nu ştie: te obişnuieşti cu timpul, fiindcă aşa trăim, asta e situaţia şi trebuie să ne acomodăm. Dar clar că nu e ceva ce să-ţi doreşti, să stai într-o ţară în care tensiunea este permanentă şi să stai cu grija de viaţa ta şi de viaţa celor dragi. Şi în armată au fost tensiuni, şi când eram copil, la 19 ani, pentru nimeni nu ar fi plăcut să stai în tensiunea aceea la o vârstă aşa fragedă.
Voi, ca fete, faceţi armata timp de 2 ani....
Da, 2 ani, iar băieţii 3 ani.
Ai avut momente grele în perioada armatei pe care a trebuit să le traversezi?
Pot să zic că da. Au fost câteva momente, ca să zic aşa, suprasolicitante, am avut parte şi de ceva mai mult ”action”, să spun aşa, că am fost într-o zonă lângă Ierusalim. În Ramala. Destul de tensionată. Era foarte greu. Ieşeam acasă o dată la două luni. Nu-mi vedeam părinţii foarte des. Părinţii mei stăteau mereu cu grijă să mă întorc cu bine. E destul de greu. Nu e o situaţie plăcută.
Din clipa în care sună alarmele cât timp au locuitorii oraşelor să intre în buncăre?
Când sună alarma cetăţenii, în maximum 3 minute, sunt toţi jos. Adică se lasă totul, se lasă uşile deschise şi imediat te duci în buncăr. Este foarte rapid şi suntem de mici instruiţi să facem asta. 3 minute maxim.
Ăsta e un mod de viaţă...
Din păcate, da. Nu este plăcut, vă daţi seama. Vrem linişte. Eu, că trăiesc în România, mă simt mai protejată, dar stau cu inima jumătate acolo.
Afla mai multe despre: ana savulescu
