Experiențe împreună.
You are here:

PREMIUM | Bestseller cu oase rupte şi pagini întregi de caracter

PREMIUM | Bestseller cu oase rupte şi pagini întregi de caractergalerie foto

Premium

Când Dumnezeu şi-a construit Raiul, pesemne că s-a tot inspirat din sudul Franţei. Alţii, ceva mai necredincioşi, susţin chiar teoria că acesta s-a împrumutat de-a binelea din frumuseţea locurilor. De altfel, altă explicaţie pentru mirificul zonei, probabil, că nu există.

Şi totuşi, nu Marea Mediterană l-a atras pe Jonny Wilkinson la Toulon. Nici gastronomia locală, şi nici salariul frumos promis de francezi, unui englez, destul de beteag. Sir Jonny a lăsat-o pe Newcastle într-o mare de întrebări, dar a salvat-o ca nimeni altul. A preferat să-şi ucidă propria fantomă, o fantomă care bântuia de ceva timp vestiarul şi a ales calea reinventării, într-o ţară care l-a primit iniţial circumspectă, dar care a sfârşit la picioarele lui.

 
DRUMUL CĂTRE PIERZANIE

Jonny Wilkinson a căzut în păcatul rugby-ului încă din primii ani de viaţă. Nici n-avea altfel cum. Tatăl era antrenor, fratele Mark evolua deja la juniori şi aducea acasă cele mai mişto tricouri de pe pământ, din acelea cu număr pe spate, în timp ce la televizor, exceptand zilele de Premier League, se difuzau non stop meciuri de rugby. Sub aceste auspicii, Jonny s-a îndrăgostit orbeşte de mingea ovală şi pentru el, de atunci, n-a mai existat nimic altceva. Şi-a setat încă de mic obiective uriaşe care la început aveau un singur dar - stârneau amuzamentul rudelor, pe la grătarele organizate în familie, la final de săptămână. Jonny visa cu ochii deschişi, la fel cum, slavă Domnului, o face fiecare copil în parte atunci când gândeşte la lumea celor mari. Ştia clar tot ce urma - debutul şi o carieră impresionantă la Newcastle, apoi Cupa Mondială alături de Anglia şi selecţia pentru leii britanici. 

O să râdeţi, dar n-a ieşit prea mult în evidenţă la început. Ba chiar, firav prin construcţie, termina antrenamentele plin de praf, tăvălit serios de coechipieri. Nici meciurile nu erau mai uşoare şi mama, vrând-nevrând, a devenit expertă în pansat julituri şi răni care nu apucau niciodată să se vindece complet pentru că erau înlocuite imediat de altele noi. Dar Jonny nu s-a speriat şi mai ales nu a renunţat. S-a agăţat cu disperare de fiecare şedinţă de pregătire şi a devenit un apropiat al celor care îngrijesc terenul dintr-un motiv aparte - pleca întotdeauna ultimul din iarbă. Apoi, de restul timpului, a continuat să viseze.

Şi în 1997, la vârsta de 18 ani, numele Wilkinson se afla trecut într-o parte a contractului. În cealaltă, Windsor Fleury semna pentru Newcastle Falcons. Nici că se putea ceva mai frumos. Jonny se pregătea să meargă la studii, la Universitatea Durham, dar curajul, munca şi visele sale l-au răsplătit din plin. A devenit jucător profesionist de rugby şi pentru prima oară absolut toate planetele se aliniau perfect. Când a intrat în vestiar a simţit un gol imens în stomac. A privit afişele unor meciuri legendare, chipurile desenate ale unor jucători consideraţi adevărate icoane în Newcastle şi a înghiţit în sec. N-a avut nici măcar curajul de a se aşeza şi a aşteptat în picioare venirea celorlalţi. Îi ştia pe toţi de la televizor. Îi urmărise, îi îndrăgise, ba chiar pe unii dintre ei, îi venerase. Când au apărut Inga Tuigamala şi Alain Tait, rivalii de post, a crezut că-i sare inima din piept. Şi aşa nu era el un om al vorbelor, dar acum, mai mult de un salut gâtuit n-a putut să îngaime. Emoţiile nu l-au lăsat în pace. Parcă nici nu mai ştia să alerge corect, darămite să dea vreo pasă de geniu. Apoi, ajutat şi de ceilalţi, a prins încet, dar sigur curaj. Dar ce spunem curaj? În primul rând a căpătat din ce în ce mai multe minute într-o echipă care desena rugby, nu juca rugby. Şi prestaţia lui n-a trecut neobservată. A fost chemat la naţională, mai întâi ca rezervă nefolosită împotriva Scoţiei, apoi cu Irlanda s-a întâmplat şi minunea. A fost trimis pe teren în locul lui Mike Catt. Avea doar 18 ani, era la televizor, live, de pe bătrânul Twickenham. 

Au urmat ani frumoşi, ani grei, ani în care numele Jonny Wilkinson a devenit unul obişnuit în lotul Angliei. Avea tot ce îşi dorea, dar n-a făcut niciun pas înapoi. Dovadă stau intensitatea antrenamentelor, durata lor şi dorinţa de a arăta în continuare că e cel mai bun. Ba chiar, la un moment dat, fratele Mark a fost la un pas să-l bată. Era noaptea de Revelion, lumea trecea în anul de graţie 2000, artificiile îşi făceau deja simţită prezenţa pe cer, numai Jonny Wilkinson se afla pe terenul de rugby al copilăriei antrenând aceeaşi eternă lovitură de picior. Avea un pariu cu el însuşi de la care nu se abătea niciodată. NICIODATĂ. După fiecare antrenament trebuia să lovească de 40 de ori consecutiv stâlpul din dreapta, de la minim 30 de metri, apoi, tot de 40 de ori stâlpul opus. Dacă greşea o singură dată, o lua de la capăt. Pentru că nu se putea concentra, pentru că Mark, fratele care îl ajuta non stop, îl înjura deja, grăbit fiind să meargă la petrecere, Jonny rata pe bandă rulantă. A reuşit să-şi ducă la bun sfârşit pariul la ora 23.35 de minute. Dintr-un milion de jucători de rugby, un milion plus unu renunţau la concurs fără nicio urmă de jenă. Nu şi Jonny Wilkinson.

 
PIERZANIA CA DRUM

MAI, 2002. Blestemată lună. Newcastle bâjbâia pe teren, ploua de rupea, jocul celor de la Falcons nu se lega mai deloc. Gloucester mătura cu ei, împingea non stop şi din păcate înscria. Şi deodată, de nicăieri, la o grămadă simplă, s-a auzit un ţipăt. Ligamentele gleznei au cedat şi Jonny Wilkinson rata întreg sezonul. Era doar începutul unui adevărat calvar. Avertizăm cititorii - de aici încolo, povestea frumoasă se schimbă din temelii.

Un an şi jumătate mai târziu. E 13 DECEMBRIE 2013. Oamenii au intrat în febra Crăciunului şi puţini s-au încumetat să vină la meciul în urma căruia Newcastle a confirmat că Wilkinson şi-a fracturat un os în zona umărului şi va lipsi 2-3 săptămâni. Pe 28 DECEMBRIE se reaccidentează la umăr şi iese de pe teren în meciul cu Northampton.

Cu doar câteva luni în urmă, într-o vară atât de fierbinte, Jonny Wilkinson scria pur şi simplu istorie. O conducea pe Anglia la Cupa Mondială din Australia, formaţie pe care, de altfel, reuşea să o învingă chiar în marea finală. Da, să o învingă. El a marcat un drop goal de povestit nepoţilor, cu doar câteva secunde rămase de disputat din prelungirile partidei şi a făcut-o pe Anglia regină peste întreaga lume. Prima şi singura echipă din Europa care a reuşit vreodată să câştige titlul mondial. A urmat o noapte de pomină cu cei doi prinţi, William şi Harry, veniţi special la meci, rupţi de beţi, alergând câteva ospătăriţe prin bar, cu tone de alcool şi zeci de trabucuri scumpe consumate. A fost noaptea vieţii lui. Cadoul perfect pentru o clipă teribilă în care întreaga lume a rămas cu gura căscată la băieţelul din Frimley. Un copil ale cărui vise se îndeplineau pe cea mai mare scenă. Şi cel mai important, un copil care a muncit zi şi noapte pentru ca reveria să prindă viaţă. Şi când te gândeşti că, la început, nici nu-i plăcea procedeul ăsta de drop goal, pe care-l considera chiar laş într-o acţiune ofensivă a unei echipe. Nu se termină aici - după ce devine campion mondial, Jonny Wilkinson rămâne şi cu o promisiune care avea să-l însoţească timp preţios - se jură a doua zi, într-o mahmureală înfiorătoare, că nu mai pune niciodată alcool în gură. Un englez care nu bea. Cine, Dumnezeu a mai auzit de aşa ceva? E clar. Îţi trebuie ceva caracter să iei decizia asta nebună.

Dar, fericirea nu ţine mult. În FEBRUARIE 2004 este definitiv scos din lotul Angliei pentru Turneul celor 6 Naţiuni. Se operează la umăr şi intră într-o perioadă lungă de recuperare. Revine pe teren, însă în octombrie un hematom uriaş îl face să piardă, din nou, convocările pentru echipa naţională.

IANUARIE, 2005. Îşi rupe ligamentele de la genunchi în meciul pierdut de Newcastle, în Heineken Cup, cu Perpignan. Încearcă să joace aşa, strânge din dinţi, urlă de durere, însă nu poate şi renunţă. Revine după două luni de la operaţie şi chiar în primul joc, Newcastle - Harlequins, îşi rupe ligamentul median. Altă operaţie, altă perioadă agonizantă de recuperare. E la un pas să înnebunească. Se izolează, îşi schimbă complet alimentaţia, dar degeaba.  În iulie, accidentare la umăr în meciul test pentru selecţionata British and Irish Lions în Noua Zeelandă.  Trece şi asta, dar, vai, acum parcă vorbim despre o glumă proastă. În septembrie, Jonny Wilkinson pierde câteva meciuri importante din cauza unei operaţii de apendicită. Jonny KO - titrează ziarele. Şi o banală apendicită îl pune la pământ - continuă analiza presei de specialitate, una care nu iartă nimic. În noiembrie, o nouă intervenţie chirurgicală, una, de data aceasta, majoră, în zona gâtului. 

IANUARIE, 2006. Îşi rupe muşchiul adductor şi deja se luptă din plin cu depresia. Şi asta nu trece uşor. Nu e ca o umflătură, ca o vânătaie sau o bubă oarecare. Se închide în el, are momente de picaj total, îi e rău, ameţeşte, tremură şi mai ales nu înţelege. În septembrie - observaţi cum unele luni se repetă - iese de pe teren după ce îşi rupe din nou ligamentele genunchiului, într-o partidă a celor de la Newcastle şi ratează toate meciurile test din toamnă ale naţionalei. În noiembrie, revine în tricoul lui Falcons, dar suferă la chiar primul meci o accidentare urâtă în zona rinichilor şi stă o lună. Doamne Dumnezeule, Jonny, mai poţi? Asta se întreabă constant, dar răspunsul nu vine de niciunde.

SEPTEMBRIE, 2007. Îşi accidentează rău de tot glezna şi pierde meciul de debut la Cupa Mondială pentru echipa naţională. Revine şi îşi conduce în mod magistral echipa până în finală. Africa de Sud e prea tare şi după patru ani de zile în care Jonny Wilkinson n-a pus picătură de alcool în gură urmează o nouă seară grea. Prinţii William şi Harry sunt şi ei acolo, nu lipsesc nici ospătăriţele, dar băutura e întotdeauna mai dificilă după o înfrângere. De data aceasta se scuteşte de ruşinea de a se reapuca şi sare peste promisiuni aiurea.

MAI, 2008. Îşi operează umărul şi ratează toate meciurile Angliei din turneul amical din Noua Zeelandă. Şi seria continuă cu 30 septembrie când o nouă accidentare la ligamente îl scoate de pe teren şi din minţi. E la un milimetru de o nouă depresie. Trece la budism şi încearcă o nouă abordare.

 
 
 
MERCI, SIR JONNY | UN ENGLEZ LA CURTEA REGELUI RUGBY

După 12 ani, Jonny Wilkinson o părăseşte pe Newcastle. Acceptă oferta francezilor de la Toulon şi îşi schimbă total viaţa. Învaţă limba cocoşilor galici până la prima întâlnire cu coechipierii, nu se fereşte de contacte pe teren spre stupoarea fanilor, ba chiar renunţă definitiv şi la echipa naţională. Oferă totul lui Toulon şi nu cere mai nimic. Vrea linişte, vrea poate un destin uşor diferit faţă de nebunia ultimilor ani. Devine unul de-al lor, respiră Toulon, iubeşte sudul Franţei şi reîncepe să viseze. Jonny Wilkinson e un alt om, acelaşi, dar alt om. A scăpat de perioadele lungi de depresie, de crizele de furie din timpul recuperărilor, de milioanele de întrebări care te frământă atunci când eşti la pământ. Jonny Wilkinson râde cu gura până la urechi, face farse în vestiar, şi joacă fiecare meci cu o plăcere teribilă. E nebun - scriu ziarele. Nu-l interesează, oricum nu le citeşte. Nu scapă de accidentări definitiv, dar totul pare că are un sens. Un sens hollywoodian. Pentru că Jonny Wilkinson câştigă ambele finale în 2014, o bate pe Saracens în Cupa Heineken şi pe Castres, în campionat, şi spune adio unui sport pe care l-a iubit din tot sufletul. O face ascultând God Save the Queen. Un respect uriaş, al unui popor atât de orgolios, arătat unui jucător care a însufleţit sudul Frantei. O zonă din care, vorba aceea, s-a inspirat până şi Bunul Dumnezeu. 

Comentarii
viewscnt
Articole similare