Brazilia reprezintă desăvârşirea Bunului Dumnezeu! Pe aceste tărâmuri, în vremuri tulburător de îndepărtate, se spune că a coborât EL printre pământeni, unde a zăbovit preţ de câteva clipe bune. Îndrăgostit de tot ce a văzut, de propria creaţie, a dat ca ofrandă oamenilor locului, fără îndoială, Paradisul. A sculptat, a mângâiat cu dragoste şi nu s-a zgârcit deloc atunci când a venit vorba despre frumuseţe. Când a urcat în Ceruri, şi-a privit cu drag opera cea mai de preţ şi a binecuvântat-o. Şi de atunci, localnicii se mândresc la un pahar întârziat de caipirinha că Dumnezeu este brazilian. Doar că, uneori, atent la spectacolul lumesc îşi mai ia ochii de pe ei. Aşa s-a întâmplat şi la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro cu echipa naţională de volei feminin.
31 iulie 1954
Era atât de cald în ultima zi a lui iulie, 1954 încât favelele din Quintana se topeau văzând cu ochii. Nici pic de adiere, nicio urmă de nor. Plus că, aici, răcoarea nu ajunge niciodată. Pică într-o oarecare joi, pe dimineaţă, şi dacă dormi prea mult sau nu eşti atent o pierzi şi trebuie să aştepţi încă un an. Şi tocmai în această zi, Jose Roberto Guimaraes şi-a ales să se nască. Durerile facerii au spart liniştea apăsătoare şi ţipetele pruncului au şters monotonia cartierului mărginaş din Sao Paolo. Apoi, au trecut ani şi s-a întâmplat viaţă. Ze Roberto, aşa cum a fost poreclit ulterior, a stat departe de cele rele, a devenit un adevărat stâlp pentru familie încă de la o vârstă fragedă şi s-a oferit în totalitate voleiului, un sport considerat o adevărată religie în Brazilia. De altfel, legenda spune că data de 31 iulie, ultima zi a lunii a reprezentat şi ultima oară când Jose a mai avut de-a face cu noţiunea aceasta. Pentru el, încă din prima zi pe pământ, a existat un singur loc. Primul!!!
Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
La ani buni distanţă de momentul 9 august 1992, un român oferea cea mai precisă definiţie a voleiului. Stelian Moculescu, omul care a rescris istoria nemţilor de la Friedrichshafen, spunea despre acest sport că este unul foarte frumos, dar în care nu ai voie să fii bou. Trebuie să ai nişte calităţi fizice foarte bune şi trebuie să ai caracter ca să îl poţi juca. E un sport foarte greu în care n-ai voie să prinzi mingea şi nu o poţi pasa. Trebuie să decizi într-o fracţiune de secundă ce se întîmplă. Eşti într-un spaţiu limitat, comparat cu sufrageria unei familii. Dacă nu te înţelegi, nu funcţionează. Pentru ca un copil să aibă satisfacţie la volei, trebuie să o bubuie în trei metri. Pînă o bubuie în trei metri trebuie să treacă cel puţin patru ani. La fotbal, dai gol, se mişcă plasa. La handbal, la fel", a povestit românul. Pare uşor. Doar că între timp se întâmplă mii de ore de antrenament şi sute de mii de repetări. Până când totul devine parte din tine.
Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Ze Roberto. A învăţat lucruri simple din volei şi le-a pus în practică. Şi Bunul Dumnezeu a avut planuri mari şi frumoase pentru el. Ca pentru fiecare brazilian în parte, ar spune hâtrii, după mai multe sticle de cachaca, atunci când la masă rămâne numai sinceritatea. Pe 9 august 1992, în trei seturi logice, matematice şi raţionale, echipa naţională de volei masculin a Braziliei devenea campioană olimpică. Olanda, temuta Olanda era răpusă fără drept de apel şi Ze Roberto, copilul favelelor din Quintana ajungea erou într-o ţară aflată într-o continuă căutare a personajelor fabuloase. Era antrenorul unei echipe care reinventa acest sport, o formaţie care desena şi respira volei. Dar nu era suficient!
23 august 2008
Ze Roberto are Brazilia la picioare. Este antrenorul perfect, este omul volei, este liderul şi antrenorul echipei naţionale feminine, de data aceasta, echipă care joacă finala Jocurilor Olimpice de la Beijing. Statele Unite ale Americii nu oferă nicio şansă. Au o formaţie clădită pentru aur, construită pe o osatură infailibilă, dar în pântecul ei lipseşte molecula de bază. Şi de aici pleacă şi Ze Roberto când îşi începe speech-ul în vestiar. Când termină ce are de spus câteva fete lăcrimează. Altele plâng de-a binelea. Aproape toate sună acasă pentru a spune un banal mulţumesc, dar cu o însemnătate uriaşă. Felul în care ies pe teren le face campioane. Se termină 3-1 şi 13 mii de suporteri aplaudă voleiul spectaculos al echipei lui Ze Roberto, în timp ce milioane de oameni se strâng în braţe în Brazilia, dansează, cântă, petrec până în zori şi mulţumesc Cerurilor pentru un asemenea dar...dar povestea merge mai departe!
11 august 2012
Aproape patru ani distanţă. Ze Roberto îşi conduce din nou fetele în finala Jocurilor Olimpice de la Londra. Englezii sunt mai reci şi parcă deloc impresionaţi de eforturile acestei naţionale. Luni de zile petrecute departe de familii prin cantonamente, atâtea şi atâtea antrenamente, milioane de sărituri. Ce fel de sport mai e şi ăsta în care n-ai voie să fii bou măcar pentru o clipă? Şi de ce atâtea repetări? Răspunsul e simplu. Pentru că fiecare exerciţiu făcut poate însemna repetarea în plus, şi mai ales în bine, spre deosebire de adversari. Şi asta s-a şi întâmplat. Statele Unite, din nou Statele Unite ale Americii în ultimul act. Dar acelaşi rezultat. 3-1 pentru Brazilia, scor meritat, scor corect, scor care declanşează acasă carnavalul. Mai ales că, peste patru ani, Jocurile se mută la Rio de Janeiro
16 august 2016
O ţară întreagă unită într-un singur vis. Milioane de inimi care bat în acelaşi timp. Sânge de brazilian mai fierbinte ca niciodată. Mândrie, ordine şi progres. Toate, absolut toate într-un dreptunghi nenorocit, în braţele şi picioarele a şase fete. Brazilia a trecut de faza grupelor şi atacă a treia medalie consecutivă de aur la Jocurile Olimpice. Este regina voleiului feminin, o regină aflată acum în căutarea unei poveşti menită să crească generaţiile următoare.
Şi într-un colţ, timid, uşor speriat de nebunia din tribune, cu unghiile roase până la sânge, cu emoţii care ar pune la pământ până şi un elefant, se află Felipe. Copilul care rupe inimi şi caută răspunsuri de om mare.
Este nepotul lui Ze Roberto, antrenorul echipei naţionale, este sufletul familiei, cel care le-a înseninat viaţa şi motivul pentru care nu o dată, bunicul, s-a dat jos din pat pentru a fi cel mai bun. E 2-2 la seturi, 14-13 pentru China în sferturile de finală. Adică minge de meci. Întreaga Brazilie nu respiră, întreaga Brazilie aşteaptă un nou miracol de la Ze. Nu se poate să piardă totul acum şi aici. Nu acasă, nu la noi.
Felipe e obosit. Nu a dormit o noapte întreagă de la începutul turneului. Este atât de conectat, îşi adoră bunicul, îşi iubeşte ţara şi echipa naţională. Şi totuşi mingea trimisă de asiatice cade. Atât de simplu este în volei. Brazilia se prăbuşeşte. Brazilia a murit puţin, la fel cum a mai făcut-o în 1950, pe Maracana, după finala Campionatului Mondial de fotbal, pierdută pe propriul teren în faţa Uruguayului. Jucătoarele pică pe capete într-o îmbrăţişare lentă a parchetului, îşi ascund capetele de ruşine, suporterii prezenţi la meci plâng în hohote alături de ele, în timp ce Brazilia, frumoasa Brazilie îşi îneacă amarul în tone de băuturi ieftine şi cât mai tari.
Ze Roberto merge la fiecare jucătoare în parte. Le sărută părinteşte pe creştet, le mulţumeşte pentru o asemenea aventură şi le ridică de la pământ. Le aplaudă şi oferă acest gest şi fanilor care înţeleg şi simt imediat momentul. Acum toată lumea face la fel şi scandează numele unei ţări la care Dumnezeu nu a fost atent o clipă. Şi abia atunci, când ochii tuturor erau în altă parte, Ze Roberto s-a aşezat pe scaun.
E singur!
Ba nu! Nu e. Undeva, la marginea terenului se află şi Felipe. Copilul care rupe inimi şi caută răspunsuri de om mare. Felipe e în braţele mamei sale şi este înfăşurat cu drapelul ţării. Plânge în hohote şi orice explicaţie este în zadar. E un copil şi copiii n-au voie să traverseze asemenea momente. Nimeni şi nimic nu îl poate consola. Şi deodată, din întreaga tristeţe, dintr-un suflet curat, dar încercat atât de tare acum, Felipe oferă un moment URIAŞ.
Pleacă de lângă mamă, intră pe teren şi aleargă către bunicul său. Şi Doamne! Doamne ce privire are acum Ze Roberto! Ce se ascunde oare înăuntrul acestui om? Cum şi ce să-i spui unui copilaş?
Şi totuşi:
"Când Felipe a venit la mine mi s-a rupt sufletul, dar un bunic trebuie să fie puternic. I-am spus că face parte din viaţă. Într-o zi câştigăm, în alta, pierdem. Cealaltă echipă a fost mai bună. Trebuie să înveţe şi să respecte faptul acesta. Noi trebuie să ne antrenăm şi mai bine pentru a câştiga. Acesta a fost mesajul pe care am încercat să i-l transmit", a zis Ze Roberto!
Şi Felipe, copilul care rupe inimi şi caută răspunsuri de om mare, înfăşurat în drapelul Braziliei, şi-a strâns bunicul în braţe. Tare, tare. Cât de tare a putut el, Felipe, copilul!
