Experiențe împreună.
You are here:

PREMIUM | Jurnalul fericirii. Sau cum să cazi pentru a te putea ridica

PREMIUM | Jurnalul fericirii. Sau cum să cazi pentru a te putea ridica

Premium

Comentarii

Nicolae Steinhardt scria în jurnalul său, jurnalul fericirii, carte, fără doar şi poate, rămasă fără echivalent în literatura română, că trebuie să recunoaştem, lumeşte, suntem limitaţi şi e nevoie să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici. Şi tot Steinhardt continua: "există momente în care deznădejdea pare a fi singura soluţie şi numai strigătul instantaneu îţi poate controla angoasa". Despre toate acestea, despre deznădejde ca drum către fericire este vorba şi în povestea următoare. Una despre sport şi nu numai.

Dan Jansen a fost mezinul familiei formată de Geraldine şi Harry. Şi când spunem mezinul privim către ceilalţi opt copii născuţi înaintea lui. Toţi ajunşi mai întâi de toate oameni. Cele trei fete au devenit asistente medicale, doi fraţi, poliţişti, unul, pompier. O adevărată mândrie pentru romano-catolicii Jansen, stabiliţi în West Allis, Wisconsin, mai degrabă o suburbie decât un oraş de sine stătător. 
 
Penultima născută, micuţa Jane, cea mai bună prietenă a lui Dan, a mers prima la patinoar. Era fascinată de piruetele celorlalte fetiţe, dar câteva căzături zdravene si coapsele puternice au trimis-o înspre patinajul viteză. Acolo a ajuns şi mezinul, mai întâi ca mascota celorlalţi, apoi, însărcinat cu o treabă serioasă - căra patinele celor mai mari. 
 
Jane s-a plictisit repede, dar a continuat să stea alături de Dan şi să-l ducă în fiecare zi la antrenament. Din primul salariu i-a cumpărat fratelui perechea de patine mult dorită. L-a ascultat de fiecare dată, i-a oferit un umăr pe care să plângă atunci când a căzut în finala de la "naţionale", şi, în general a fost mai mult decât o soră. I-a devenit o super prietenă, o confidentă, genul de frate mai mare pe care l-ar vrea toată lumea. 
 
Dan Jansen şi-a luat zborul încet, dar sigur. A doborât recordul mondial la 500 de metri în categoria rezervată juniorilor şi micuţul din West Allis devenea un tânăr de perspectivă în patinajul viteză. Mai mereu în cantonamente, deja în lotul Statelor Unite ale Americii, Dan vorbea zilnic la telefon cu Jane şi îi povestea fiecare detaliu tehnic în parte. 
 
A fost cel care a condus-o pe Jane la altar când aceasta s-a măritat, i-a stat alături la naşterea celor trei fetiţe şi a încercat, în ciuda unui program încărcat, să nu lipsească de la niciun eveniment major în familie.
 
În 1984, la Jocurile Olimpice de la Sarajevo, Dan a terminat pe locul 16 cursa de 1000 de metri şi a ratat la mustaţă podiumul la 500 de metri. Era deja o stea a patinajului viteză, când, trei ani mai târziu, familia Jansen a căzut. Jane a fost diagnosticată cu leucemie şi de aici încolo povestea îşi schimbă rostul şi sensul. 
 
În 1988, la câteva luni buni de la şedinţele de chimioterapie pe care le-a făcut Jane, Dan devine campion mondial în proba de sprint şi favorit la Jocurile Olimpice de la Calgary. Pe 14 februarie, în ziua în care trebuia să intre pe gheaţă şi să-şi respecte blazonul, Dan Jansen primeşte o veste cruntă. Jane se stinge din viaţă.
 
Urmează câteva ore înfiorătoare. Dan îşi acuză staff-ul de cantonamente prelungite, timp preţios pe care l-ar fi putut petrece alături de sora lui, dar din toată această deznădejde se naşte promisiunea vieţii. Decide să concureze, să uite pentru câteva momente drama pe care o traversează şi mai mult vrea să câştige pentru a-i dedica cea mai importantă medalie de aur lui Jane.
 
Culmea, deşi nu i s-a mai întâmplat niciodată în carieră, fură startul. Publicul canadian îl aplaudă la scenă deschisă. Îi dau lacrimile, dar se repoziţionează. Nu-şi simte deloc bine picioarele. Porneşte tare, însă, într-o curbă alunecă, îl trânteşte şi pe japonezul Tasushi Kuroiwa şi amândoi sunt out. Îşi pune mâinile în cap, încearcă să-şi ascundă faţa năpădită de lacrimi, dar, din acel moment, pentru toţi specialiştii şi pasionaţii acestui sport, devine Dan Jansen, cel care a căzut în ziua în care i-a murit sora. 
 
Nu renunţă şi atacă aurul la 1000 de metri, cursă pe care o dedică din nou memoriei lui Jane. Pleacă perfect, ca din tun, e primul după 600 de metri şi cu o tură înainte de finish bifează cel mai rapid timp. Se vede aurul, ceilalţi sunt în spate, Jane zâmbeşte din ceruri şi pentru o clipă viaţa recapătă sens. Dreptatea e logică, e matematică, e cantitativă şi raţională, aşa cum scria Nicolae Steinhardt.  Dar nu prea vine atunci când o aştepţi. Şi Dan Jansen cade pe ultimii metri, se împrăştie şi odată cu el cad toate visele, toate iluziile şi toate promisiunile. Când se loveşte de mantinelă ridică mâinile spre ceruri într-o disperare fără limită şi aşteaptă răspunsuri care nu vin de niciunde.
 
Patru ani mai târziu, la Albertville, Dan Jansen este mai puternic atât fizic, cât şi psihic. Arată ca un actor de la Hollywood, seamănă atât de mult cu Patrick Swayze şi vine în Franţa cu scop declarat - medalie pentru Jane. Termină pe locul 4 în cursa preferată, cea de 500 de metri şi sfârşeşte în plin dezastru la 1000 de metri, acolo unde încheie pe poziţia a 26-a. Francezii nu-l mai aplaudă, americanii lui nici nu-l mai privesc în ochi. E atât de jos şi pentru prima dată se simte atât de singur. Dar singurătatea este eroică şi fapta ei e cea mai grea.
 
În 1994, la Lillehamer, Dan Jansen are ultima oportunitate de a mai câştiga o medalie olimpică. Este deja un veteran al lotului, însă e catalogat de specialişti drept un sportiv care se sufocă în momente cheie. În tribune se află soţia lui, dar şi Jane. Jane, fiica de nouă luni, un ghemotoc de viaţă şi o mogâldeaţă de fericire. Pleacă din nou tare, cel mai tare şi este în prim plan când patina stângă îi alunecă pentru o fracţiune de secundă. Rămâne în picioare, continuă să tragă, dar la final, timpul său este unul slab. E depăşit de alţi şapte sportivi şi devine clar pentru toată lumea, inclusiv pentru el. Pur şi simplu nu a fost să fie. "Important e să participi" capătă înţeles şi Dan Jansen se retrage pentru câteva clipe. Nu îşi mai ascunde lacrimile, nu mai are de ce. Plânge zdravăn, apoi, cu Jane în braţele sale se linişteşte. Soţia îi stă alături, se îmbrăţişează toţi şi privesc mişcările vesele şi inocente ale copilului. 
 
 
La 1000 de metri lucrurile au mers prost încă de la început. Patinele nu se aşezau corect pe gheaţă, picioarele erau slabe, obosite, vlăguite de atât calvar prin cantonamente şi mintea era gata. Gata, dar pentru prima oară liberă. Ştia că este lipsit de şanse, că într-un minut şi jumătate totul se încheia şi mai ales era împăcat cu el. Culmea, pleacă puternic şi după 200 de metri are al doilea timp. La 600 de metri este cel mai rapid de pe gheaţă, dar la ultima întoarcere îi alunecă din nou patina stângă. Se redresează imediat şi de pe margine i se arată tot felul de cartoane cu timpi incredibili. Iniţial nici nu înţelege şi crede că mesajul este pentru alt patinator. Când intră pe ultima linie dreaptă dă drumul la mâini. Se agaţă disperat de aer, trage cu palmele şi picioarele împing mai tare ca niciodată. Când trece linia de sosire îşi dă gluga jos, se deschide puţin la costum cât să ia oxigen în plămâni, izbucneşte în plâns şi priveşte către ceruri. Doboară recordul mondial al probei şi câştigă medalia de aur. E bătrân deja pentru sport, e pierdut printre întâmplări nefaste si certitudini sumbre. E ştampilat de critici, pus la zid de contestatari, arătat cu degetul până şi de prieteni. E un învins care a devenit învingător. Şi mai presus de toate când se urcă pe podium e cel mai fericit şi liniştit om de pe Pământ. În tribune, soţia plânge cu Jane în braţe. Jane, copila de nouă luni, cea care continuă senin să râdă şi să umple de fericire televizoarele.
 
Dan Jansen ascultă "The Star Spangled Banner", imnul Statelor Unite ale Americii, apoi priveşte în sus. Zâmbeşte şi cu mâna dreaptă salută recunoscător cerurile şi pe Jane.
 
"Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur"  -  Nicolae Steinhardt
 

viewscnt
Articole similare
Simona Halep, fotomodel la Stuttgart. Pictorial inedit in camera de hotel. Pentru cine a pozat...