Experiențe împreună.
You are here:

PREMIUM | Papa, por que somos del Atleti? Pentru astfel de minuni, fiule!

PREMIUM | Papa, por que somos del Atleti? Pentru astfel de minuni, fiule! galerie foto

Premium

Comentarii

Montesquieu, o figură importantă a iluminismului francez, scria pe la mijlocul anilor 1700 că trebuie să-l plângi pe om la naştere şi nu la moarte. Cam aşa şi cu Atletico Madrid, o formaţie condamnată să trăiască în umbra marelui Real, dar care luptă din 1903 să contrazică gândiri, sisteme şi întâmplări nu tocmai blânde. Fanii lui Atleti au învăţat din generaţie în generaţie să viseze şi au făcut-o uniţi în cuget şi simţiri, în peluze şi tribune, pentru ca mai apoi, la un semn al blestemului iminent să risipească bruma de noroc şi speranţă într-un tumult al întrebărilor.

Unii oameni au curajul să viseze toată viaţa, dar, din păcate nu reuşesc să guste vreodată din realitate! Sunt cei care se izolează într-o lume fantastică, într-un univers fabulos, dar rătăcit printre gânduri întotdeauna frumoase şi mângâiat de amintiri ce n-au voie să supere. Uneori îţi pot intersecta viaţa, alteori, în graba timpurilor le descoperim adevărata dramă mult prea târziu. 
 
Sunt oameni la fel ca tine, la fel ca noi toţi, doar că, la un moment dat al vieţii lor, s-au pierdut printre lucrurile murdare din jur şi n-au mai vrut să creadă şi să lupte pentru o normalitate, aşa cum o definim noi. S-au refugiat într-o lume paralelă, într-o lume în care minutele trec după bunul plac, când mai repede, când mai încet iar imboldurile exterioare sunt asimilate imediat şi transformate în fapte ce n-au voie să deranjeze. Sunt visători cu acte în regulă.
 
Alţii îi numesc bolnavi. Sunt cei care de obicei nu privesc în oglindă! Într-o societate murdară în care lupta teribilă pentru supravieţuire şi supremaţie s-a mutat pe un teren fără limite, există şi cei care acuză. Nu e normal, dar se practică.
 
Ramon Francisco a spus primele cuvinte undeva în jurul vârstei de un an. A fost cadoul perfect pentru doi părinţi şi aşa amorezaţi până peste cap de fiecare giumbuşluc al odraslei. Apoi, a urmat o perioadă în viaţă tare complicată: creştea. Rând pe rând a schimbat grupele de vârstă la grădiniţă şi a continuat să râdă cu gura până la urechi luminând casa cu fericire. Prima zi de şcoală a fost sărbătorită cu fast în familie, cu zâmbete, cadouri şi vise. După care, în clasa a treia, în urma unui accident de maşină, părinţii lui Ramon s-au dus să moară puţin. Din păcate puţin câte puţin! Ramon Francisco aşezat în spate a supravieţuit unui impact frontal şi a trăit preţ de câteva ore bune privind chipurile părinţilor săi schimonosite de durere şi de moarte. A tăcut, a plâns, a ţipat, apoi a plâns din nou şi a aşteptat minut cu minut să fie salvat. Încorsetat în centuri, prins într-un automobil transformat în franjuri a reuşit într-un final să-şi mângâie mama. I-a vorbit atât de mult, i-a spus atâtea şi a rugat-o de miliarde de ori să-i răspundă. Nici lacrimile, nici teama copilului rămas într-o mare de întrebări n-au înduplecat soarta. Aşa a fost găsit Ramon Francisco, un ţânc pe vremea aceea, când primii oameni s-au încumetat să coboare într-o blestemată vale din câmpia Aragonului.  Şi când a fost scos din maşină, Ramon şi-a uitat acolo felul de a fi, de a înţelege lucrurile şi mai ales de a le spune pe nume. S-a închis în el, în lumea lui, aşteptând parcă o minune cerească. Imaginea părinţilor săi avea să îl urmărească ani de zile. Clipă de clipă, zi cu zi! Nicio şedinţă de psihoterapie, niciun doctor şi niciun tratament nu au mai avut efect.  Ramon Francisco a refuzat gândul şi, spre disperarea bunicilor rămaşi pe pământ să aibă grijă de el, nu a mai vorbit. 
 
Atletico Madrid a intrat în viaţa lui cu puţin timp înaintea şcolii. Evident, tatăl şi bunicul l-au dus prima oară pe Vicente Calderon, căutând viitorul galeriei într-un suflet atât de pur. Aşa se întâmplă cu această echipă, aşa este ea iubită. Din tată în fiu. Sângele apă nu se face niciodată şi pentru Atletico lucrul acesta reprezintă cea mai mare mândrie posibilă. Desigur că au traversat atâtea drame, dar ce nebun îşi părăseşte echipa favorită? Uneori îţi mai schimbi nevasta, asta e, ghinion. Alteori, mai rar, e adevărat, mai schimbi berea preferată, poate şi maşina dacă ai noroc de bani şi când eşti tânăr freza de vreo câteva ori. Dar un bărbat nu îşi schimbă niciodată echipa favorită de fotbal. Şi bunicul şi tatăl lui Ramon Francisco nu s-au înşelat. Spiritul lui Atletico avea să îl transforme definitiv într-un suporter cu arsenal pus la punct înaintea fiecărei partide. Şi tot Atletico, avea să rămână puntea între realitate şi lumea pierdută prin care Ramon obişnuia să se joace, după ce părinţii săi au dispărut. O punte teribilă, o punte între real şi imaginaţie, între palpabil şi rătăcire, între concret şi iluzie. Un pas între două lumi capabil să stârnească emoţie! Să apropie! Un conglomerat de sentimente inexplicabil din punct de vedere medical, o trăire, o definiţie şi mai ales o speranţă. Unică! Singura aspiraţie către normal!
Şi-au trecut ani, s-a întâmplat atâta viaţă şi Ramon continua să piardă timp în această lume doar a lui. Rătăcit în amintiri ce n-au existat, pierdut în veşti bune ce n-aveau să se nască niciodată, în zâmbete ciudate, în clipe refuzate, într-o reverie continuă. Apoi, ca la un semn, în zi de etapă, Ramon abandona luptă. Îşi căuta un loc aproape de televizor, măcina sufleteşte orice urmă de amintire şi arunca priviri uşor risipite, dar, Dumnezeule, cat de concrete către imaginile ce o apropiau pe Atletico.
 
Bunicul lui Ramon a fost cel care s-a gândit să-l ducă undeva în inima munţilor, într-un sat uitat de vremuri şi pustiit de doruri. Măcar pentru câteva luni cât să respire aer curat şi poate să mai uite. Ca orice femeie, bunica s-a împotrivit iniţial, dar apoi a cedat. Erau deja patru ani fără vorbe, patru ani atât de grei în care tăcerea copilului muşca pur şi simplu din vârsta celor bătrâni. 
 
Era un început de vară, la puţin timp după momentul 24 mai 2014. Ce seară pentru fanii lui Atletico, ce nenorocire, ce dramă, ce tragedie. Cum să suporţi aşa ceva? Cât curaj şi cât suflet să ai? Real, blestematul Real i-a învins la Lisabona în finala UEFA Champions League şi le-a luat un trofeu pe care l-au avut în buzunar până în prelungiri când Ramos a marcat. 
Urcat în maşină, Ramon Francisco a trecut pe lângă stadionul Vicente Calderon. A recunoscut vechea şi bătrâna arenă şi într-un gest care a şocat pe toată lumea a cerut din mâini să oprească. S-a dat jos, a mângâiat pereţii stadionului, s-a aşezat în genunchi şi a început să plângă în hohote. Şi după alte cinci minute de tăcere a lăsat pentru totdeauna în spate o lume, un alt fel de lume, lumea lui. S-a ridicat şi a mers către bunicii împietriţi de durere. I-a luat în braţe, le-a mulţumit din priviri şi le-a spus greu, aproape cu durere că îi este dor de părinţi. Tăcerea îşi spunea ultimele cuvinte în timp ce organismul tânăr învingea o boală perfidă. Vorbele au spart o linişte nebună ce părea să fii câştigat definitiv un razboi murdar din începuturi. Şi de nicăieri, din neant, din drama lui 24 mai 2014, Ramon Francisco s-a întors către arenă, a ridicat pumnul în aer, apoi l-a adus la piept. Lacrimile au început să curgă şi mai tare, dar destinul avea să se schimbe din acel moment pentru totdeauna. Destinul lui Ramon Francisco.
 
Nu şi cel al lui Atleti. Doi ani mai târziu de la momentul Lisabona, pe San Siro, la Milano, cu Ramon Francisco în tribune cântând alături de galerie,  în finala UEFA Champions League, Atletico Madrid pierdea din nou în faţa rivalei de oraş, Real. De data aceasta la loviturile de departajare. Şi mai crunt, şi mai înfiorător pentru orice fan al echipei. 
 
Dar viaţa suporterilor lui Atletico Madrid cu toate drumurile ei întortocheate, o viaţă plină de iubire ce ascunde uneori minuni dumnezeieşti, merge mai departe. 
 

viewscnt
Articole similare
Gimnasta Larisa Iordache, probleme de sanatate dupa calificarea la Jocurile Olimpice. "Am...