Experiențe împreună.
You are here:

PREMIUM | Un alt tip de bătrân şi marea lui plină de întâmplări galiciene

PREMIUM | Un alt tip de bătrân şi marea lui plină de întâmplări galiciene

Premium

Ieşea din casă, ca la un semn, când orologiul catedralei Santiago indica 30 de minute peste ora 4. Păşea atent, rătăcit printre iluzii şi încă beat de nenorocita aia de cerveza, consumată cu atâta poftă, în urmă cu doar câteva ceasuri. Îl bântuiau ca de fiecare dată o durere zdravănă de cap şi vise pline de tâlc născocite de puterea nopţii. “Ce dimineaţă tânără”, îşi spunea privind către astre, de altfel, unicele călăuze până la barca scorojită ce-l aştepta, nu tocmai cuminte, în portul vechi. Ah!!! Şi pas cu pas, lângă el, cu el, era şi un etern meci care îl răscolea până-n adâncurile fiinţei.

Şi-a ales acest rost de bună voie, sătul să lupte, mâhnit de nereuşita din pictură şi supărat pe întreaga lume pentru nedreptate şi mai ales pe Dumnezeu pentru durerile trăite. Ascuns de lume a preferat penelul în schimbul vorbelor şi culoarea în detrimentul simţurilor.

Nu avea prieteni şi nici nu le simţea dorul vreodată. 

Aşa îşi trăia zilele, un bătrânel dintr-un cartier vechi, mai degrabă cu aer sărat de mahala, dar nume parcă predestinat. La Ciudad Vieja, lângă oceanul Atlantic, în mirifica A Coruna, Moreno González încerca să uite totul. Să nu se mai gândească, să nu se mai întoarcă în Iad.  

Bunic de meserie, un fel de pescar, aproape pictor şi, categoric, suporter prin graţie divină al celor de la Deportivo la Coruna, Moreno îşi risipea bruma de sănătate în jurul sticlelor de bere. Stive cu sticle de cerveza care îi serveau daună totală ficatului. Unii îl socoteau de la un timp drept nebun, alţii îl ocoleau. El era acelaşi încă din începuturi. Cu gândurile împărţite între cele două mari iubiri ale vieţii şi priviri ciudate trimise către singura carte din casă. O carte cu coperte groase, dintr-un carton maroniu, rătăcit şi el printre vremuri. 

Pictura i-a fost hărăzită de la Pronie. Demenţa fotbalului a venit de la cele mai urâte ursitoare. Aşa îşi minţea restul zilelor. Căzut în păcat, beat de nereuşita pânzei ce trebuia să devină capodoperă pentru urmaşi şi pierdut pentru totdeauna în data de 14 mai 1994. Blestemată zi, blestemate ore, blestemate lungi şi agonizante minute ale unui meci de fotbal ce l-au răpit definitiv celor lumeşti. De atunci, de la ultima etapă a acelui campionat, de când Deportivo a ratat un penalty şi a pierdut campionatul în faţa Barcelonei, Moreno González n-a mai fost niciodată Moreno González. A rămas doar el cu lumea lui şi o eternă carte ce părea să-l sperie şi să-i cotrobăie prin tolba de gânduri negre. 

Pe 14 mai 1994, A Coruna a îmbrăcat straie de sărbătoare. După ani de zile, după atât amar de chin prin liga a doua, ba chiar şi prin a treia, Deportivo, echipa fanion a oraşului era la un pas să devină campioana Spaniei. Campioana Spaniei, fraţilor, înţelegeţi despre ce e vorba? Avea 55 de puncte, juca pe propriul teren cu Valencia în ultima etapă şi o victorie însemna inevitabil titlul. Un titlu care după aproape un secol de luptă devenise o adevărată obsesie. Pe locul 2 era FC Barcelona, cu un punct mai puţin şi un joc, de asemenea acasă, dar cu Sevilla. Ne aflăm încă în anii în care victoria însemna două puncte, remiza unul singur. Şi ne aflăm, evident, în anii în care fotbalul spaniol trăia, cum altfel, sub imperiul granzilor Barcelona şi Real. Nimic nou sub soare.

Şi după o copilărie de vis petrecută pe maidanele galiciene, după o adolescenţă în care a învăţat istoria şi geografia Spaniei prin deplasări cu galeria, şi o viaţă de om trăită lângă Deportivo, Moreno González a venit plângând la meciul cu Valencia. Era visul vieţii lui, nebunia tinereţii, amintirea părinţilor şi a bunicilor plecaţi de prea mult timp de lângă el. Era tot ceea ce putea să-şi dorească un fan adevărat. Şi în faţa unei asemenea bucurii imense, ca să o poată duce, se spune că oamenii au două opţiuni - fie se aşează, fie plâng. Moreno a ales ultima variantă. A plâns toată ziua, a plâns pe drum înspre stadion şi a făcut-o o repriză întreagă. Nu l-a bucurat golul marcat de Sevilla la Barcelona. A rămas stană de piatră când a venit egalarea şi n-a mişcat nici când Barca a fost din nou condusă după golul croatului Suker. Ştia că nu e adevărat, simţea forţa catalanilor care aveau să se impună până la urmă cu un neverosimil 5 - 2 şi cu un Stoicikov fabulos. 

Ai lui, ai lui înotau pe teren. Era repriza a doua şi aveau nevoie de un amărât de gol. Valencia aproape că cedase. Tribunele stăteau să erupă şi când arbitrul a arătat punctul cu var, pentru o clipă, numai pentru o clipă, ploaia a stat. Donato, specialistul echipei la penalty-uri tocmai era schimbat, Bebeto, marele Bebeto, a zis pas provocării şi atunci înspre minge s-a dus Djukic. Se vedea de pe lună cum îi tremurau gladiolele, a văzut din tribună şi Moreno care n-a mai avut forţă să privească lovitura de la 11 metri. S-a întors şi a aşteptat vulcanul de pe Riazor, dar, vai, acesta n-a mai venit niciodată. Potop de înjurături, potop de blesteme, pumni ridicaţi înspre cer, copii şi bătrâni care au început să plângă împreună şi să se întrebe de ce. Răspunsul a rămas undeva în aer 

Când s-a terminat, abia când arbitrul a fluierat pentru ultima oară şi a pecetluit remiza, Moreno González a căzut. A simţit o durere puternică în maxilar, apoi o scurtă înţepătură în inimă şi deodată totul s-a făcut negru. Şi aşa a rămas încă de atunci. Da, a fost un preinfarct, da, şi-a revenit şi a supravieţuit. E doar un fel de a spune. Numai cine n-a ţinut vreodată cu o echipă de fotbal care pierde o finală nu înţelege. Pentru el, pentru Moreno González, lumea n-a mai fost niciodată la fel. A tăcut luni de zile spre disperarea rudelor şi în ciuda eforturilor depuse de medici. Apoi a plecat de acasă, s-a mutat într-o umilă baracă din Ciudad Vieja şi a ales să-şi ducă zilele lângă malul oceanului. A căutat inspiraţie în irealul albastru, calmul, culoarea şi a rejucat în minte de sute de mii de ori ultima etapă pentru Deportivo la Coruna. 

Când a simţit că i se termină zilele a lăsat un bilet simplu. 

"Am iubit Deportivo la Coruna chiar dacă Deportivo la Coruna nu m-a iubit pe mine. Altă explicaţie n-am."

Era obiceiul său, din vremurile bune, prin care nu-şi ducea ideile până la capăt. Aşa a făcut şi cu pânza la care lucra şi pe care a lăsat-o neterminată. 

Într-un colţ al casei, aceeaşi carte. Parcă obsedantă. Emil Zola, Creaţie - L’oeuvre, în care Claude Lantier din ciclul Rouqon - Macquart şi-a găsit sfârşitul într-un laţ pentru că pânza lui nu reuşea să prindă viaţă. 

Şi acolo un al doilea bilet cu o singură propoziţie

"Deportivo la Coruna merge mai departe"

Şi după alţi şase ani de zile, fără Moreno González în tribună, Deportivo la Coruna a reuşit, în sfârşit, să câştige titlul în Spania

Comentarii
viewscnt