Experiențe împreună.
You are here:

Silviu Tudor Samuilă, editorial emoţionant în memoria lui Mihai Dolinschi: ”Despre pasiune”

Silviu Tudor Samuilă, editorial emoţionant în memoria lui Mihai Dolinschi: ”Despre pasiune”

Special

Comentarii

Mihai Dolinschi avea 29 de ani. Când un om atât de tânăr moare, lumea are tendinţa de a exagera, de a a supradimensiona calităţile celui dispărut.

Vestea cumplită şi neverosimilă a decesului său a fost însoţită de o revărsare de mesaje pe facebook, un spaţiu în care Mihai se simţea în largul lui, unde îşi aşternea constant iubirea pentru sport. O făcea într-un fel neobişnuit pentru presa din România, analitic, mereu obiectiv şi de cele mai multe ori căutând partea pozitivă a poveştii.

Am regăsit câteva cuvinte în mai toate postările din aceste ultime ore - talent, profesionalism, muncă şi în special pasiune – realizând că Mihai a reuşit un lucru extrem de greu de obţinut în breasla noastră, să convingă colegii şi mai ales telespectatorii de autenticitatea lui. Cum îl auzeaţi la microfon, cum îl vedeaţi în emisiuni ori în postări, aşa era şi în realitate, un om şi un ziarist ”all in”. Poate iubirea asta pentru sport şi viaţă au şi dus, într-un final, la moartea lui. Ce paradox.

Când a venit în urmă cu nişte ani la noi în redacţie, Emil Grădinescu ne-a rugat să îi dăm o şansă puştiului, că e tobă de fotbal şi ar putea să ne ajute cu analize tactice pentru emisiuni. Făcuse asta pentru cei de la Steaua, ceea ce din start mi se păruse bizar. Cum naiba să folosească ditamai clubul un ”junior” de nici 25 de ani pentru o treabă atât de complexă şi importantă? L-am privit cu circumspecţie şi cu superioritatea stupidă a celui care are impresia că nu are cum să înveţe ceva de la unul ca el.

Doar că ce să vezi? M-am apucat să îi citesc postările de pe facebook, apoi m-am trezit că nu înţeleg decât parţial interpretările unor faze pe care noi le tăiam din meciuri, i le dădeam şi pe care el le prelucra pentru a fi analizate de Panduru, Stelea sau Andone. După care am început să descopăr cum arde pentru sport, cum se închide într-o cabină goală de comentariu când e un meci important doar pentru a studia fiecare mişcare tactică a echipelor, cum sintetizează ulterior cele văzute şi, treptat, am devenit fan Dolinschi.

Colaboram tot mai des şi l-am rugat la un moment dat să conceapă materiale pentru studiourile Champions League. Era un coşmar pentru producătorii emisiunilor şi pentru editorii de montaj pentru că, pasionat fiind, îl lua valul, scria texte lungi, complexe, pentru care nu exista suficientă ilustraţie. ”Dolinschiiiii” se auzea din zona computerelor unde se montează, ”cu ce dracu vrei să ilustrez partea asta cu Zidane care a schimbat sistemul din 4-3-3 în 4-4-2?”. Cu greu l-am convins că trebuie să fie mai concis şi că în televiziune eşti obligat să te asiguri că ai suficiente imagini pentru a ”colora” un text. 

Iubea Realul, dar o făcea echilibrat. S-a şi supărat o dată pe mine că i-am deconspirat pasiunea într-o emisiune. Nu voia să fie etichetat drept suporter al unei echipe, fie ea dintr-un campionat străin. Îi plăcea de Bale pe care îl admira pentru că la un moment dat în carieră ajunsese printre cei mai mari jucători din lume fără a avea talentul lui Ronaldo sau Messi. Era fan Tuchel, iar victoria neamţului din finala Champions League îi generase o bucurie imensa din categoria ”v-am zis eu că e sculă de antrenor”. Admira sportul american, pe Carmelo Anthony şi, de fiecare dată când ajungea în State, îşi procura bilete la meciuri din NBA, NFL şi chiar MLB.

”Sunt sigur ca ar fi ajuns cel mai bun comentator din România”, scria Emil Grădinescu în cel mai frumos laudaţio pe care l-am citit în aceste ore cumplite. Cred şi eu asta. Avea un noroc teribil de meciuri spectaculoase şi chiar glumeam că trebuie să pariez de acum încolo că se dau cel puţin cinci goluri în partidele lui. Dolinschi reuşea să facă intereseante chiar şi jocuri modeste, oferind în permanenţă elemente de subtilitate tehnico-tactică. Era făcut să comenteze pentru un post de sport, acolo unde aştepţi ca cel de la microfon să nu îţi vorbească despre cât câştigă fotbalistul X şi ce maşină conduce, ci să îţi şi explice jocul, să te facă pe tine, privitor, mai bogat.

Mihai Dolinschi este unul dintre puţinele cazuri de oameni care mor la 29 de ani, despre a cărui viaţă şi carieră nu se exagerează postum. El chiar era pasionat, talentat, muncitor şi profund. Nu îţi închipui cât ne vei lipsi, puştiule!

viewscnt
Articole similare
CTP, despre Ana Maria Popescu: "Tupeu de mahala!"