Azdren Llullaku a avut o copilărie marcată de războiul din Kosovo, de care a fugit printre gloanţe în Italia. Atacantul Astrei are o poveste de viaţă impresionantă, pe care o relatează într-un interviu pentru Telekom Sport.
Llullaku este unul dintre cei mai buni străini care au trecut prin Liga 1, dar puţini îi ştiu povestea. Atacantul născut în Kosovo a fost trăit de momente tragice, înconjurate de morţi, sânge şi răniţi. La vârsta de 9 ani, a fost nevoit să fugă alături de familie din calea războiului, pentru a-şi salva viaţa. S-a întâmplat în timpul războiului din Kosovo, când etinici albanezi erau ucişi cu sânge rece.
A reuşit să ajungă în Italia cu o barcă ilegală, însă şi aici a sfidat din nou moartea. Dacă ar fi plecat cu o seară mai devreme, aşa cum era programat, ar fi sfărşit mort în mare...
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
”Fotbalul mi-a plăcut dintodeauna, de când eram copil mic - 2,3,4 ani - eram cu mingea în mână, dormeam cu mingea. Doar că acolo, în Kosovo, unde m-am născut, nu prea era fotbal, să începi să joci fotbal cu copii. După aia, când am ajuns în Italia, acolo am început un pic mai serios treaba.
Am fugit de război, era război atunci în Kosovo, nu aveam ce să facem, doar să fugim din ţară, dacă nu, ne omorau. În 1999, când a fost războiul, mergeau din oraş în oraş, iar când a ajuns la oraşul nostru, nu aveai de ales, trebuia doar să fugi. Am fugit toţi, eram tot cartierul ăla al nostru, din oraşul nostru, am luat-o spre munte. Au început să tragă la noi, să tragă la casă, doar fugeai şi te rugai să nu te prindă vreun glonţ.
Te uitai la televizore, vedeai la oraşe din apropiere că ajungea războiul. Aveam 9 - 10 ani, ceva de genul. Îmi aduc aminte multe lucruri, lucrurile rele ţi le aduci aminte mai uşor. A fost o perioadă foarte grea, vedeai persoane rănite. Mai am un frate mai mare de un an, mamă şi doi nepoţei, ei trăiesc în Italia acum.
Nu am avut nici timp de bagaje, de nimic, au intrat la oraşul nostru şi au început să tragă cu armele lor, doar am ieşit pe uşă şi am plecat spre munte. Ei trăgeau din trei părţi, din dreapta, din stânga şi din spate, noi aveam doar un drum spre munte. Eram vreo 10.000 de persoane în spate, cam aşa. A trebuit să mergem în Muntenegru, am făcut vreo 36 de ore pe jos.
A fost greu, pentru că era şi frig, zăpadă, era greu să te mişti, mai ales bunicii mei, săraci, erau bătrâni şi nu prea puteau să fugă. I-am ajutat eu şi fratele meu un pic şi i-am tras după noi. Te întorceai în spate şi vedeai casele arse, ca copil nu prea îţi dai seama, dar mă gândesc la bunicii mei, la mama mea, că se întorceau în spate şi vedeau casa arsă, mă gândesc la un sentiment foarte urât.
Nu a fost uşor, pentru că trebuia să facem ceva la negru, cum se zice, trebuia să fugim cu o barcă care nu era autorizată, doar chestii mafioate, să-i zicem, dar mama voia doar să avem un alt viitor. Am ales să fugim cu barca în Italia, acolo era o chestie neplăcută, era mafia mare. Luau banii înainte, după aia ori te aruncau în mare, ori te împuşcau acolo, ceva făceau. dacă era problemă de finanţe, din Italia, să-i prindă, te aruncau în mare ca să nu aibă probe.
Cu o seară înainte, noi trebuia să plecăm, au venit la noi şi au zis că barca era plină şi că plecăm a doua zi, şi toţi oamenii ăia care au plecat au murit în mare. Chiar atunci era o mamă cu doi copii şi credeau toţi că eram noi. Din fericire, nu am fost noi. Dacă plecai cu o seară înainte, atunci când trebuia să pleci, nu mai eram aici.
O mamă cu doi copi micim aşa, de 9 şi 10 ani, îţi dai seama că noi nu aveam pe nimeni în Italia. Am stat vreo două săptămîni acolo şi după aia am ales să mergem în Germania, acolo era unchiul meu. După un an în Gremania, noi, când te înregistrezi la o ţară ca refugiat de război, nu mai poţi să mergi la o altă ţară. Aşa că după un an ne-am întors iar în Italia. Mama a început să lucreze imediat la hotelul unde ne-a adus, fratele meu a început şi el.
O lună de zile ne-au dat de mâncare şi cazare gratis. După o lună de zile trebuia să ne descurcăm, trebuia să plătim cazarea şi mâncarea. A fost o perioadă groaznică, nu doresc nici unei persoane să treacă vreun moment aşa, dar sunt momente care te cresc ca bărbat şi te fac bărbat, te cresc ca om”, a povestit Lllullaku.
Afla mai multe despre: azdren llullaku, liga 1, astra, kosovo, razboi
